Comorile copilăriei

Posted on 15 Mai 2014

5


Foarte mult mi-a plăcut ştirea care anunţa că trei copii din judeţul Hunedoara au găsit o comoară în vizuina unei vulpi. Ei au văzut o vulpe şi i-au scormonit vizuina. Sigur sperau să-i găsească puii. În schimb au găsit 140 de monede de aur din vremea dacilor. Era probabil depozitul unui magnat dac. Cu o corectitudine de camaraderie, cei trei şi-au împărţit prada egal, moneda care era în plus au aruncat-o pentru a înăbuşi orice pornire invidioasă, apoi o monedă a fost pierdută în fugă – aşa cred că au mai rămas 140 de monede, pentru că altfel nu iese socoteala, deci au fost 142 de cosoni.

Toată întâmplarea m-a dus cu gândul departe …, în timp, în copilărie. Parcă mă văd împreună cu verişorii mei, Călin şi Romanţiana, cu care exploram împrejurimile casei părinteşti şi a casei bunicilor, care se află în afara satului, în Marca noastră, pe deal şi spre pădure. Cunoşteam în amănunt toate desişurile, vizuinile vulpilor (în pădure la „Zoapă”), scorburile veveriţelor şi cuiburile păsărilor. Le căutam şi noi puii – cu cei de răpitori eram destul de tranşanţi. Dar cel mai tare ne fascinau comorile… Din poveştile bunicilor noştrii ştiam că lângă casa lor, aproape de fosta vatră a casei lor, se află o comoară într-o căldare (eu îmi şi imaginam o căldare mare de cupru, ca şi cea în care fierbea tata prune, să facă pălincă), pentru că acolo, la rădăcina unui păr s-a văzut de mai multe ori pe timp de noapte lumină, flăcări. Tot timpul ne uitam cu pasiune spre locul acela, tare l-am fi scormonit dar ne temeam de bunicul, că dacă era după noi, părul era acum uscat. Aşa că şi azi părul face pere şi noi am rămas fără comoară.

Tot în acele vremuri făceam adevărate expediţii (de nu mai dădeau părinţii şi bunicii de noi) „la Hoşca” şi „la Cetate”, două locuri unde au fost două cetăţi din vremea dacilor. Scormoneam în pământ, am şi aflat cioburi „la Cetate”, tot aici ne uitam într-un puţ de vreo 5-6 metri săpat în piatră. Ştiam de la ai noştrii că mai demult fântâna comunica cu râul din vale, cu Barcăul, cetatea fiind pe un vârf de deal, apreciez eu că e o altitudine de peste 100 de metri de la albie. Se zicea că cineva a lăsat o raţă în puţ şi că aceasta a ieşit în Barcău. Pe locul celeilalte cetăţi, „la Hoşca” (după numele unei familii de slovaci stabiliţi acolo) pământul era roşu, era pământ ars. Acolo intram cu frică pentru că era în ograda omului, pe pământul lucrat de slovaci. Ne lătrau câinii , care nu prea erau obişnuiţi cu civilizaţia. Acolo este un loc unde săream cu picioarele pe pământ iar acesta se cutremura şi se auzea dedesubt ecou de spaţiu gol. Ştiam de la bunici că acolo, când a vrut slovacul să-şi ridice casă, a săpat şi a dat de un  gol mare, s-a speriat şi a umplut golul cu tot ce a putut, cu pământ, buşteni…

Şi acum mă încearcă emoţiile copilăriei şi curiozitatea. Chiar mă întreb ce o fi pe acolo…? Oare sunt comori?

Ce vremuri…!

Anunțuri